Il vad precum un copil mare, sensibil, visator, pasional, fragil.

El spune ca, inca, o iubeste pe ea. E o distanta fizica intre ei, distanta care desparte intotdeauna daca nu esti indeajuns de puternic sa lupti. Nici unul dintre ei nu vrea sa uite si "se hartuiesc" reciproc cautandu-se, prelungindu-si agonia cu speranta ca ceva se va schimba. Neputinta si frustarea il aduce intr-o stare de nedumerire copilareasca si enervat vrea, uneori, sa nu mai simta nimic. E derutat. Are momente in care vrea pe altcineva, vrea sa uite de ea, de tot. Si alte momente in care viseaza la o viata cu ea, o viata pe care o stie imposibila. Ma cauta zilnic. Imi vorbeste de ea, euforic, fericit, alteori furios, deprimat. Euforia lui ma face cruda, rautacioasa si-i arunc pe jumatate glumeata, pe jumatate serioasa primul gand ce-mi vine in minte: "Esti un copil atat de pierdut!". Si rad...
Il privesc atenta, ii observ chipul placut framantat, gesturile cuminti, aproape ca-i ating incordarea. El ma urmareste, asteptand... Vrea sa stie cum il vad pe el, cum o vad pe ea. E atat de serios in asteptarea raspunsurilor mele incat devin si mai ironica, aproape sarcastica. Nu ma recunosc in sarcasmul asta si nu-mi inteleg reactiile oarecum brutale si dorinta de a-l soca. Ma intriga impresia de libertate si putere pe care mi-o da prezenta sa. Toata atitudinea lui ma provoaca sa fiu in nenumarate feluri: cand altruista, blanda, calma, cand agitata, nerabdatoare, cruda. Tristetea care i se citeste pe chip, dorinta de a mi se deschide si a-mi arata ce simte, imi trezesc o afectiune ciudata si nevoia de a-l alinta si mangaia. Si imi regasesc caldura, devin optimista, incerc sa fiu prietena cu un copil pierdut. Sunt inconsecventa. Ii vorbesc despre lupta pentru iubirea lui masochista, despre o posibila fericire a lor sau dimpotriva ii sugerez sa caute iubirea in altcineva, sa renunte la iluzii si fantezii, ii vorbesc despre o noua iubire, mai putin apasatoare. Ma asculta atent, imi da explicatii aiurite care ma fac sa zambesc. Nu am intotdeauna rabdare sa-i ascult povestea si-i arunc cuvinte grele, il fac si mai constient de neputinta lui. Il previn ca sunt rautacioasa si ca ma joc, dar insista, vrea sa stie ce gandesc, ce simt. Rabdarea asta a lui infinita ma calmeaza si atunci timpul petrecut impreuna devine placut. Ascultam muzica, bem vin, vorbim despre prietenia noastra, despre noi. In momente ca acestea isi doreste uitarea, linistea.
O intrebare verosimila se naste: ce vreau eu de la el? Uneori am senzatia ca stiu.

Vreau si am nevoie sa fiu eu, sa am o libertate a mea. Vreau pe cineva puternic care infrunta viata si o iubeste cu pasiune. Vreau furtuna si liniste, pasiune si singuratate. Toata gama de trairi adunate la un loc. El imi poate oferi toate astea?!

GIA