Partea rea, zic eu, este ca pentru mine e o provocare tot dialogul asta, sau monolog, sau, ma rog... situatia asta... si... inconstient. Cred.
E ciudat, oricum...
Orice fac, pentru ea pare a fi ceva enorm, de neatins. De cele mai multe ori sunt prea mare in ochii ei, desi eu nu ma simt. Ce este un stimul, incalte ar trebui, este un stimul negativ. Acea competitie intre doua persoane apropiate, concurenta... nu exista. Este innabusita de un caracter pesimist, negativist. Inchis... sceptic. Prea multe incercari, prea multe solutii. Nici un rezultat vizibil. Totusi.
Ma simt vinovat, oarecum. Ma intreb daca o iubesc pentru ceea ce poate fi, si nu pentru ce este... Oricum ne iubim. Asta e clar.
Oare?!...
Cum se face diferenta intre iubiri. Fizic, mental... panica? Sau, nu exista diferente?
Iubiri. Iubire...
Totusi, vag... stie ca astept de la ea. Se subestimeaza, cu greu isi da seama, sau, poate, de loc... greseala inseamna un pas inainte pana la urma. E greu, asa a fost dintotdeauna. Si va fi.
Dilema multora se pare ca este aceeasi. Cine isi imagineaza pana la urma ca viata este pentru a fi traita? Ca totusi, si totusi... sa traiesc sau nu? O mocirla imensa. Fiecare pas. Ramane in loc. Cu fiecare pas ceata se indeseste. Te afunzi, te inglodezi. Mai mult. Dar, e doar un gand! La fel de simplu poate fi un intins verde proaspat. Deasupra albastru. Descult prin verde adanc. Moale. Umed. Cum suna?
Dar, e doar un gand. Al meu...

picsel