Am cedat. Eram furioasa pe mine si pe cei apropiati mie si m-am izolat. Nu mai voiam sa stiu de nimeni. Pierdusem un an din viata mea, invatand cate 18 ore pe zi psihologia si anatomia, privind pe geam cum trec anotimpurile. A umat examenul cu niste emotii infioratoare si blocajul meu in fata foilor albe. Intrasem cu taxa. Uram Iasiul si sistemul lor ingust si stupid de notare, care-ti cerea memorarea cuvant-cu-cuvant a manualelor. Senzatia ca am esuat a fost cumplita si m-a dezechilibrat si mai mult. Au urmat discutiile cu ai mei care incercau sa-mi explice ca e mai bine sa incerc la o facultate in Suceava, ei neputandu-ma sustine financiar. Perioada care a urmat a fost o perioada neagra, de care n-am sa mai vobesc. Andreea a plecat in Bucuresti la facultate, iar Andra a plecat in Franta. Ramasesem singura. Am stat inchisa in casa 6 luni de zile, iesind o data pe saptamana si asta la insistentele mamei mele care era disperata. Citeam tot timpul, ascultand muzica rock in casti, miscandu-ma intre cele 3 camere. Aveam insomnii si cand reuseam sa adorm ma visam invatand, esuand. Plangeam noptile pentru toate visele pierdute, pentru timpul pierdut, pentru incapatanarea mea de a-mi construi propria-mi viata, cu regulile mele. A fost perioada in care am fost apropiata de moarte, mi-o doream, o vedeam ca pe singura scapare. Atunci m-am revoltat impotriva divinitatatii, ma simteam nedreptatita si, in acelasi timp, aveam un sentiment acut al vinovatiei, ratarea ma obseda. Am avut cateva tentaive de suicid si accese de anxietate. Mi se intampla sa ma plimb prin casa si sa aud o piesa pe care o ascultasem in perioada in care invatam si sa rememorez exact momentul in care invatam si ascultam piesa respectiva, ma vedeam cu cartea in mana si foile scrise. E greu de descris in cuvinte, senzatia totala de apasare, de sufocare, de rau fizic si psihic. Ma inchideam in baie si-mi muscam genunchii, imi infigeam unghiile in palme pana imi dadea sangele, pana ce durerea fizica o inlocuia, pentru scurt timp, pe cea psihica. Eram prea suparata pe mine si mi se parea normal sa ma autopedepsesc, consideram ca nu merit nimic. E ciudat, la inceput nu eram constienta de faptul ca reactiile mele nu sunt tocmai normale. Treptat, am inceput sa realizez ce se intampla, asta si datorita familiei mele din ce in ce mai ingrijorate. Am recunoscut simptomele si crizele de anxietate au inceput sa ma sperie. Nu mai pot continua acum. Daca vrei sa-ti termin, spune-mi. Stiu foarte bine ce inseamna depresia si de aceea ma tem pentru el, e atat de pierdut si se autoflageleaza. Stiu bine ca nu ajuta la nimic autoflagelarea si mai grav e faptul ca nu poti sa-ti revii cu adevarat decat daca vrei. Din afara, e foarte interesant de analizat si acum sunt foarte detasata de perioada respectiva. E frumoasa psihologia dar e destul de rau sa o inveti pe pielea ta.

GIA